Adică liniștită dar săracă. Azi m-am decis să vorbesc despre oamenii șefului, oricare ar fi el. Că prea se crede că șeful este personajul principal și când colo el este (sau ar trebui să fie) doar liantul echipei.

Și bateria (ca la mașină) și volanul. Și cutia de viteze. Dar motorul? Motorul este echipa. Și șasiul și, mă rog, cam tot restul mașinii. Și nu vorbim despre echipă pentru că suntem ocupați să îl tot descriem pe șef? Nu e corect.

Echipa, acest cuvânt minunat, apare în sport și în filmele de război ca fiind un grup de oameni care au același scop și care lucrează sinergic (adică se completează) către atingerea acestui scop comun. Cu un lider. Și cu roluri definite pentru fiecare membru.

Americanii sunt tari în descrieri de echipe, la ei totul este foarte clar în materie de ce știe, ce poate și ce trebuie să facă fiecare membru al echipei. În aproape orice film american avem o echipă bine identificată la nivel de roluri. Cam în două din trei filme apare și unul care pune contre echipei deși face parte din ea. Dar una peste alta știm cine este inovatorul echipei, duhovnicul echipei sau cârcotașul echipei.

Dacă ar fi să povestim pe bune despre ceea ce numesc specialiștii ”echipă” am putea spune că noi, ăștia de prin România, am găsit și alte întrebuințări termenului. Pentru că noi suntem foarte buni în a găsi fisura definițiilor, punctul slab al conceptelor și nodul din trestie.

În ce ordine vă convine. În general, firmele nu sunt alcătuite din echipe mai mici conduse de șefi. Sunt alcătuite din grupuri de oameni selectați pentru ce știu să facă sau pentru ce știu pur și simplu. În speranța în care vor trudi pentru un obiectiv transmis. Să luăm o echipă de vânzări. Vestitele și dinamicele echipe de vânzări.

Ne putem permite luxul atribuirii de roluri la nivelul echipei? Putem avea oameni care nu ies pe teren la vânătoare de clienți?  Desigur, atunci când sunt scoși din elementul lor esențial: vânzarea și sunt puși să participe la ședințe sau cine știe ce alte întâlniri cu scop decizional, se vor duce cu naturalețe către rolurile de care Meredith Belbin s-a ocupat o viață (este cel care a definit cu claritate cele nouă roluri necesare unei echipe pentru a fi funcționale și care încă trăiește, apropos).

Dar la nivelul ”echipei” de vânzări toți componenții sunt atacanți. Unii mai abili, alții mai puțin abili dar toți, absolut toți membrii trebuie să vâneze. Și culmea este că nu vânează în haite ci mai degrabă individual. Poate în departamentele de relații cu clienții să fie altfel? Aici se pot ivi anumite roluri dar în niciun caz toate, pentru că și aici oamenii sunt instruiți să ofere asistență clienților care le cer asta. Și fiecare ar trebui să facă la cel mai înalt nivel același lucru.

Oamenii care se angajează într-o firmă nu se angajează să facă parte dintr-o echipă. Nu vor să preia un rol lucrativ (deși fiecare dintre noi se va îndrepta în mod natural către aceleași două sau trei roluri care ne reprezintă).

Oamenii din colectiv intră în colectiv pentru că vor să primească un salariu pentru care își oferă cunoștințele și abilitățile. Energia și timpul. Chestia aia cu apartenența la grup sau cu dorința de a face parte din nu știu ce mega-vis este poate valabilă în câteva cazuri gen Microsoft, Apple sau Google.

Nicicum pentru Silcotub Zalău (dacă o mai exista, sper să existe încă). Oamenii au nevoi de bază pe care le pot rezolva cu banii pe care îi obțin în schimbul a ceea ce fac în timpul orelor de program. Desigur că printre oamenii ăștia, o parte vor mai sus, mai mult sau mai bine.

Și dintre ei se selectează viitorii șefi. Dar cred că următoarele episoade de luni le voi consacra echipelor la nivel de mituri și legende dar și la nivel de adevăruri și de pârghii care ar putea fi folosite nu doar de șefi ci și de membrii echipelor.

Astăzi pot spune doar că pe lumea asta fiecare echipă ajunge să aibă șeful pe care îl merită. Sau că șeful este la fel de bun ca și cel mai slab om al echipei pe care o coodonează. Dacă va crește competența celui mai slab membru al echipei, va crește propriile sale competențe. Deși cea mai simplă variantă de joc este să-l dea afară pe cel mai slab.

Doar că în orice grup de oameni se vor creea ierarhii spontane la nivel de competențe și abilități și oricît de mulți ”cei mai slabi membri” vor fi dați afară, cineva va duce lanterna clasamentului. Acela este cea mai bună oglindă a șefului. Fie că îi place fie că nu.
Șeful fără subordonați este ca nunta fără nuntași