Lună: octombrie 2022

De cand nu v-am mai povestit de mine a trecut ceva vreme. Nu ca as avea vreo scuza pentru lenea imperiala care m-a doborat da zic si eu ca e de la caldura si de la perioada estivala care jur ca numai la munca nu te imbie.

Nu ca ar fi vreo perioada din an in care sa ne dorim munca dar sigur in asta eu unul nu ma gandesc decat la cabane de munte cu fotoliu pe veranda sau la hamace turcesti in resorturi cu tot ce vreau eu inclus. Ca sa nu va faceti sange rau aiurea, n-am pupat anul asta nici mare si nici munte altfel decat pe baza de training.

Dar nu despre asta vreau sa va scriu azi, azi va scriu despre taximetristi. Ca m-au capiat.

In general nu iau taxiul decat vineri sau sambata noaptea daca mi se ridica vreun gand rau de karaoke prin centrul vechi. Ma duc singur pe acolo si ma fac de ras in particular in fata unora care nu ma cunosc.

Dupa ce ma produc sunt sigur ca si-au dat seama de cat sunt ei de norocosi ca nu m-au cunoscut. Cert e ca taxiul este ok cand merg incolo si aproape imposibil cand incerc sa il iau de acolo inapoi spre casa.

Am aflat ca nu arat destul de facubil si taximetristii au voie ca in noptile alea doua sa se declare ocupati si cand au lumina verde aprinsa.

Dar am ramas o perioada oarecare (scurta ar spune unii, lunga rau as spune eu) fara masina. Nu intru in detalii, cert e ca nu mai aveam. Asa ca am experimentat taxiurile ca pe un mod de viata.

Am facut inainte un calcul si inchirierea unei masini pentru doua saptamani m-ar fi costat cat taxiurile pe sase luni. Asa ca m-am inarmat cu aplicatiile pe mobil si iaca am inceput sa chem taxiuri.

Primul taxi abordat il avea la conducere pe viceliderul sindical din nu stiu care bloc sindical. Adica asta era taximetristul. Nici n-am urcat bine in spate (imi place modelul american in care se sta numai in spate in taxi) si a inceput sa imi explice cum sta treaba cu lupta sindicala.

Sta bine. Adica ei sunt multi si decisi dar au un dusman comun in persoana primarilor din Bucuresti care le-a dat voie si alora cu licenta luata pe Sectorul Ilfov.

Si am aflat cam ce spaga a dat cine trebuia cui trebuia si cam cum planuiesc ei sa se razbune si pe primari si pe aia care nu au licente de Bucuresti. Cursa a durat cam 7 minute. Povestea cu tot cu picanterii si injuraturi a tinut vreo 20 de minute.

Pe timpul meu in masina lui. Nu mai stiu daca am platit stationarea finala. Voiam doar sa scap ca ma simteam ca si cand as face coaching cu Jimmy Hoffa. Am scapat. Noaptea am visat cu lupta sindicala.

Urmatorul taximetrist m-a introdus in lumea de noapte a Bucurestiului. Adica m-a luat pe mine de acasa si mi-a zis complice ca tre sa mai ia pe cineva.

N-am inteles dar nu m-am opus. Am facut un ocol si in timp ce il faceam am aflat de ce Kamasutra nu mai e la moda. Pai ce povesti porno mi-a zis nenea taximetristul nu se pot reproduce in carti.

Am ajuns la un colt de strada unde astepta o fata (uratzica si foarte bronzata) pe care asta a invitat-o cu un indemn patern: “Urca fa langa mine ca sa nu-ti strivesc fata aia boccie” Fata s-a conformat si, desi s-a conformat, a inceput sa il ia pe asta la injuraturi. Taximetristul meu, neam de apas, n-a spus nimic si n-a schitzat niciun gest.

La un semafor i-a fript un pumn in cap si in timp ce victima urla, a deschis portiera si a evacuat-o pe carosabil.

Mi-a spus ca a oprit aparatul si ca nu imi ia bani pe ocol. Apoi a inceput sa planga si mi-a sps cat de mult a iubit-o  pe victima pumnului. Am zis ca nu mai iau taxiuri niciodata, decat cu recomandare ferma pentru sofer.

Am zis dar nu mi-a mers. Aici recunosc ca si eu am gresit. L-am luat prin ridicare de mana de pe strada. Era galben si scria taxi pe el (alte scuze n-am). M-am urcat tot in spate si a fost ca in filmele alea cu spioni in care dupa ce urci in masina vezi ca o conduce cine nu trebuie.

Soferul meu se prezenta in felul urmator: cand a intors capul am vazut cum ii curgeau mucii din nas. Din moment ce am vazut va dati seama ce debit aveau.

Zambea la mine ca la o masinuta de jucarie primita cadou de Craciun. Si pana m-a intrebat unde vreau sa mergem a scos mai multe sunete guturale de tip samanic. Mi-am tuguiat buzele si m-am gandit ca poate e mai bine sa renunt (mintea imi merge dar uneori n-o ascult).

I-am dat adresa si s-a bucurat din nou ca in descrierea de mai sus. Nu stiu de ce adresa la care stau ar provoca bucurie unui sofer. Ma rog. A inceput sa ruleze si sa imite motorul din buze. Se ingana la mers.

Si se tura din cand in cand. Iar la curbe scheuna ca un copil care se da cu masina pe covor. Iaca soferul groazei, zic in gand. Si nu termin de zis ca il si vad cum arde un semafor rosu incandescent. Imi dau seama ca sunt in pericol si ii spun ca m-am razgandit si ca vreau sa cobor. N-aude asa ca racnesc acelasi mesaj.

Norocul meu ca am voce. Pune o frana cu scrasnet si se intoarce la mine cu o figura aproape fioroasa (daca nu i-ar fi curs in continuare ce avea el in nas chiar i-ar fi iesit). Zice: Da mi-ati dat alta adresa. Zic ca ii platesc cursa pana acolo.

Pai, zice, daca tot o platiti zic sa va si duc. Simteam diferite emotii (niciuna placuta). Insist sa ii dau banii si sa ma dau jos. Incepe sa planga. Ma uit dupa camera ascunsa. Nu era. Ma induiosez (sunt un mare sensibil). Accept sa ma duca. Il rog sa stearga parbrizul, sa vad pe unde suntem. Il sterge cu maneca.

Era oarecum incarcat de mucozitatile care tasneau din el cand se ingana la mers. Mi-am adus aminte de Dumnezeu si am incercat sa il rog sa scurteze cursa. A scurtat-o. Pe nervii mei, n-a stat decat la un semafor din trei. Si atunci s-a oprit ca i-a calat motorul. Cand am ajuns acasa am jurat sa nu mai iau taxiuri de pe strada oricat de mult ar fi sa astept.

Am mai avut parte de un parasit de nevasta, un dealer de telefoane mobile, doi pensionari, un profesor de matematica, o doamna obsedata ca toti clientii se dau la ea si un sef de tura (sau controlor, ca oprea langa celelalte taxiuri si ii bestelea pe soferi).

Oameni buni, m-ar interesa cine da licente de taxi pe lumea asta? Vreau sa stau de vorba serios cu persoana si sa-i propun sa fie ceva mai severa cu solicitantii. Ca mai sunt si cardiaci pe lumea asta. Si daca nu sunt, o cursa cu taxiul de bucuresti ii poate ajuta sa fie…

A fost o dată (ca de altfel de mai multe ori) o pădure aproape magică în care animalele nu se mâncau reciproc decât la nivel de bârfe și șușanele. Chiar și așa, lucrurile în pădure mergeau relativ bine.

Aveau un director general, evident că Elefantul, un departament financiar condus de domnul Bursuc, o forță de vânzări gestionată cu dârzenie de domnul Lup, o doamnă Vulpe la marketing și promovare, Ursul era șeful administrativului și securității, Iepurașul se ocupa de relația cu clienții și la resurse umane… ei bine, la resurse umane făcuseră rost (prin relocare sau nu se știe de unde) de un Unicorn. Celelalte animale ale pădurii lucrau sub directa coordonare a celor menționate anterior.

Unii se potriveau perfect postului pentru care fuseseră angajați, alții se străduiau să facă față și evident că mai erau și unii nefericiți, care nu căutau altceva decât să plece în alte păduri în care auziseră că lucrurile mergeau cu totul altfel.

Într-o bună zi, Elefantul a convocat o ședință în care le-a comunicat tuturor viziunea lui: să devină atât de performanți  încât să cucerească piața Marelui Oraș, controlată în acest moment de Om. Rumoarea a arătat că nu erau pregătiți să facă așa ceva.

Era evident că trebuie să se perfecționeze ca să poată ajunge la nivelul dorit. Unicornul a venit cu propunerea dezvoltării animalelor pe domeniile pe care activează pentru a deveni mai umani. Iar Vulpea a propus să o cheme pe Maimuță ca fiind cea mai capabilă să imite omul și eventual să îi ajute și pe ceilalți să facă asta.

Maimuța s-a bucurat că poate fi utilă colectivului și a pus la cale un training în care să îi facă pe toți să se comporte ca niște oameni. Prima sesiune a stabilit că e cazul să vorbească despre comunicare. Să le arate animalelor cum fac oamenii când vorbesc între ei, cum se schimonosesc ca să transmită emoții și cum reușesc să se manipuleze reciproc. Pe urmă a decis să vorbească despre codul de îmbrăcăminte și tot ce mai presupune apariția omului în public.

A venit și rândul lucrului în echipă și Maimuța a vorbit despre beneficiile pe care le are un individ dacă lucrează în echipă. Cum se poate ascunde după ceilalți, cum poate trage chiului dând vina pe ceilalți, cum poate da altora de făcut ce ar fi trebuit să facă el și altele la fel de utile unui membru al echipei pădurii pentru a înțelege oamenii. A vorbit puțin și despre motivare și a decis că bananele sunt cel mai bun factor de motivare pentru om.

Dacă are banane destule, va putea face schimburi echitabile cu celelalte animale. La relația cu clienții a fost simplu, Iepurașul fiind foarte bun în a găsi scuze pertinente pentru tot ce nu mergea bine la nivelul firmei. La vânzări a avut de asemenea succes, Lupii fiind absolut delectați de metoda “nu lăsa victima să scape” sau de tehnica “baga-i pe gât ce vrei tu și convinge-l că e ce-și dorește el”.

Vulpea a fost de asemenea fericită să afle tehnicile de manipulare pe care ea le cam folosea deja. Iar Ursul a conchis că dacă ești dur nu mai comentează nimeni.

Trainingul a fost un adevărat succes, animalele au fost fericite că au atâtea elemente comune cu oamenii și că nu trebuie să se schimbe atât de tare pentru a deveni competitive pe piața oamenilor.

Doar Unicornul nu era fericit (deși Unicornii sunt fericiți de la natură, pentru că sunt Unicorni). A plecat de unul singur în Marele Oraș și a căutat oameni fericiți.

Nu a găsit mulți dar cei care erau cu adevărat fericiți nu semănau cu cei descriși de Maimuță în trainingul ei. Erau sinceri, loiali, nu manipulau pe nimeni,  lucrau cu alți oameni fericiți în echipe care erau la rândul lor fericite.

Își asumau responsabilitatea faptelor lor și făceau totul pentru a da mai departe mulțumirea pe care o aveau ei. Dar cel mai important I s-a părut Unicornului că oamenii ăștia fericiți nu voiau să cucerească Pădurea. Mai degrabă își doreau să o conserve așa cum era ea, fără să schimbe comportamentele animalelor.

Unicornul a întâlnit însă și lupi, vulpi, iepuri și bursuci în Marele Oraș. Nu erau cei din Pădurea lui dar semănau teribil cu ce lăsase acasă. Și se purtau în consecință, parcă făcuseră toți trainingul cu Maimuța. Nu erau fericiți. Nu erau chiar oameni deși la prima vedere semănau foarte tare cu oamenii.

S-a întors cu concluziile în Pădure și n-a fost deloc bine primit de celelalte animale. Deși au înțeles că Maimuța nu este cel mai potrivit trainer. Probabil că ar fi fost mai bine să aducă un Om care să le arate ce ar avea de făcut pentru a deveni mai umani.

Dar Oamenii care ar putea livra un asemenea training erau ocupați cu cei care ajunseseră deja în Marele Oraș și care, oameni fiind, aveau nevoie să devină mai umani.

De atunci, Unicornul s-a retras din organizația pădurii și apare numai din când în când alături de oamenii fericiți. Nici măcar nu știm dacă el le aduce fericirea sau dacă doar o semnalizează acolo unde o găsește.

Știu doar că e bine să ai un Unicorn în preajma ta, asta ar putea însemna că ești un om fericit.

Astăzi sunt într-o dispoziție ucigașă, ca orice antreprenor idiot în zona datei de 25 ale lunii, dată la care statul român își cere drepturile în taxe, impozite și TVA.

N-ar fi o dramă dacă n-ar cere și pe ce n-am încasat încă dar na, așa e statul nostru fiscal. Și când sunt în dispoziții criminale citesc povești sau mă uit la desene animate. Din copilărie mi se trage. Taica Freud ar avea una alta de comentat. Da nu-l las pe el, comentez eu. Și dau pe primul post de desene animate pe TV.

Acolo un animal care seamana cu un ursuleț dar e mult mai hidos se bate (adică măcelărește) niște fetițe urâțele. Mă uit cât pot. Schimb canalul ca să nu ies cu toporul pe stradă și să fac la fel și eu. Dau peste alt desen animat, cu un samurai care taie tot ce apucă. Buni, răi, mi se pare că n-are milă de nimeni. Nu e bine.

Fumez o țigaretă să mă liniștesc puțin. Nu-mi iese. Mai încerc o dată și dau peste o morsă care are un diferend aproape armat cu un urs polar. Doamne câtă violență! E clar că nu desenele animate mă vor liniști. Renunț la televizor și mă duc spre cărțile mele de basme.

Îl iau pe Creangă. Deschid aleator și dau peste Capra cu trei iezi. Nu e rău. Îmi aminteam că mi-a plăcut basmul. Adică binele învinge. Da, învinge. Dar cu ce pierderi, oameni buni! Și cu cât sadism presărat în diversele faze ale poveștii.

Capetele iezilor însângerate la fereastră. Lupul ars de viu. O minune de poveste pentru copii. Se mai miră cineva că ăștia mici au coșmaruri?  Închid Creangă. Realizez ce copilărie ciudată am avut și iau o carte de basme din Maramureș. Că știu eu că la Săpânța e cimitirul vesel, deci o sa mă distrez.

Găsesc o poveste care se numește Avizuha. Ei bine, Creangă e mic copil la ce găsim în basmele din nord…Duhuri ale pădurii care fură copii și circulă sub formă de neguri, îi transformă în tot felul de alea alea, mi se pare că citesc un scenariu de film de groază pentru adulți sado-masochiști. Biiiineeee.Românii sunt sadici. Și violenți. Lasă că merg la frații Grimm. Merg.

Acolo pare că e mai puțin sânge pentru că dă mai puține detalii dar vă jur că nici frații ăștia nu țineau cu copiii. Hansel și Gretel se bucură de o doamnă în vârstă care gătește copii. Nu e cu sânge că îi coace sau îi fierbe. Il iau pe Hans. Christian Andersen. Citesc povestea cu lebedele și îmi vine să plâng. Apoi pe-aia cu sirena.

Ăsta n-o fi auzit de happy end??? Nu, e clar, copil fiind nu mă gândeam la tot felul de abstracțiuni și nici nu mi se păreau sadice poveștile. Dar starea mea este acum o combinată între furie, frustrare și tristețe.

Îmi amintesc de o carte a lui Tiberiu Utan. Isprăvile lui Ciopârțilă. O caut. O am. Hai că sigur mă distrez. Pe măsură ce citesc îmi dau seama că m-am acrit în vârstă pentru că îmi vine să-l caut pe Ciopârțilă ăsta și să-i dau o sfântă bătaie. Moamă ce copil rău. Și cartea e plină de idei pentru copiii care nu știu pe ce cale să o apuce. P

ăi după ce citești cartea asta este evident că vei încerca să pui în practică tot ce scrie pe acolo. Măcar o parte. Și doar un sfert din ce-i trece lui Ciopârțilă prin minte poate distruge două cartiere și ceva. Renunț. Îmi fac un ceai de tei. E cald și nu moare nimeni. Clar că nu eram pe treaba mea când eram foarte minor.

Dragi adulți, încercați să supravegheați lecturile copiilor voștri. Sunt pline de oribilități (pe care altfel încercăm să nu le plantăm în subconștientul lor da uite că se ocupă basmele de asta). Iar la capitolul: îi las la desene animate, mi-e teamă că nici cu asta nu veți fi mai norocoși.

Până și Tom și Jerry au chef de bătaie mai tot timpul (specii diferite deh, le-a lăsat natura să se fugărească non-stop). N-am soluții pentru voi. Probabil că sunt și cărți pentru copii care nu instigă la violență și în care nu moare nimeni.

Dacă vă pică vreuna în mână, spuneți-mi și mie cum se numesc. Dacă se poate până la următorul 25 ale lunii, că sigur o să fiu nervos și atunci.

Am mai vorbit cu unii și cu alții despre șefi în diferitele lor forme de agregare și în diferite faze de dezvoltare. Am ajuns la câteva concluzii. Puține. Dar merită să le împărtășesc cu cei care au chef să citească ce scriu eu pe aici. P

ornind de la început de la premisa că nu dețin adevărul absolut și că pot fi infinit mai multe concluzii. Și chiar că aceste concluzii ale mele ar putea fi eronate. Însă pe baza lor am alcătuit un fel de chestionar care să poată ”imprima” etichete pe care să le potrivim șefilor noștri sau să ni le găsim nouă pe costumele noastre de șef (lipite de alții, evident).