Mana birjar.. sau cu taxiul prin Bucuresti

De cand nu v-am mai povestit de mine a trecut ceva vreme. Nu ca as avea vreo scuza pentru lenea imperiala care m-a doborat da zic si eu ca e de la caldura si de la perioada estivala care jur ca numai la munca nu te imbie.

Nu ca ar fi vreo perioada din an in care sa ne dorim munca dar sigur in asta eu unul nu ma gandesc decat la cabane de munte cu fotoliu pe veranda sau la hamace turcesti in resorturi cu tot ce vreau eu inclus. Ca sa nu va faceti sange rau aiurea, n-am pupat anul asta nici mare si nici munte altfel decat pe baza de training.

Dar nu despre asta vreau sa va scriu azi, azi va scriu despre taximetristi. Ca m-au capiat.

In general nu iau taxiul decat vineri sau sambata noaptea daca mi se ridica vreun gand rau de karaoke prin centrul vechi. Ma duc singur pe acolo si ma fac de ras in particular in fata unora care nu ma cunosc.

Dupa ce ma produc sunt sigur ca si-au dat seama de cat sunt ei de norocosi ca nu m-au cunoscut. Cert e ca taxiul este ok cand merg incolo si aproape imposibil cand incerc sa il iau de acolo inapoi spre casa.

Am aflat ca nu arat destul de facubil si taximetristii au voie ca in noptile alea doua sa se declare ocupati si cand au lumina verde aprinsa.

Dar am ramas o perioada oarecare (scurta ar spune unii, lunga rau as spune eu) fara masina. Nu intru in detalii, cert e ca nu mai aveam. Asa ca am experimentat taxiurile ca pe un mod de viata.

Am facut inainte un calcul si inchirierea unei masini pentru doua saptamani m-ar fi costat cat taxiurile pe sase luni. Asa ca m-am inarmat cu aplicatiile pe mobil si iaca am inceput sa chem taxiuri.

Primul taxi abordat il avea la conducere pe viceliderul sindical din nu stiu care bloc sindical. Adica asta era taximetristul. Nici n-am urcat bine in spate (imi place modelul american in care se sta numai in spate in taxi) si a inceput sa imi explice cum sta treaba cu lupta sindicala.

Sta bine. Adica ei sunt multi si decisi dar au un dusman comun in persoana primarilor din Bucuresti care le-a dat voie si alora cu licenta luata pe Sectorul Ilfov.

Si am aflat cam ce spaga a dat cine trebuia cui trebuia si cam cum planuiesc ei sa se razbune si pe primari si pe aia care nu au licente de Bucuresti. Cursa a durat cam 7 minute. Povestea cu tot cu picanterii si injuraturi a tinut vreo 20 de minute.

Pe timpul meu in masina lui. Nu mai stiu daca am platit stationarea finala. Voiam doar sa scap ca ma simteam ca si cand as face coaching cu Jimmy Hoffa. Am scapat. Noaptea am visat cu lupta sindicala.

Urmatorul taximetrist m-a introdus in lumea de noapte a Bucurestiului. Adica m-a luat pe mine de acasa si mi-a zis complice ca tre sa mai ia pe cineva.

N-am inteles dar nu m-am opus. Am facut un ocol si in timp ce il faceam am aflat de ce Kamasutra nu mai e la moda. Pai ce povesti porno mi-a zis nenea taximetristul nu se pot reproduce in carti.

Am ajuns la un colt de strada unde astepta o fata (uratzica si foarte bronzata) pe care asta a invitat-o cu un indemn patern: “Urca fa langa mine ca sa nu-ti strivesc fata aia boccie” Fata s-a conformat si, desi s-a conformat, a inceput sa il ia pe asta la injuraturi. Taximetristul meu, neam de apas, n-a spus nimic si n-a schitzat niciun gest.

La un semafor i-a fript un pumn in cap si in timp ce victima urla, a deschis portiera si a evacuat-o pe carosabil.

Mi-a spus ca a oprit aparatul si ca nu imi ia bani pe ocol. Apoi a inceput sa planga si mi-a sps cat de mult a iubit-o  pe victima pumnului. Am zis ca nu mai iau taxiuri niciodata, decat cu recomandare ferma pentru sofer.

Am zis dar nu mi-a mers. Aici recunosc ca si eu am gresit. L-am luat prin ridicare de mana de pe strada. Era galben si scria taxi pe el (alte scuze n-am). M-am urcat tot in spate si a fost ca in filmele alea cu spioni in care dupa ce urci in masina vezi ca o conduce cine nu trebuie.

Soferul meu se prezenta in felul urmator: cand a intors capul am vazut cum ii curgeau mucii din nas. Din moment ce am vazut va dati seama ce debit aveau.

Zambea la mine ca la o masinuta de jucarie primita cadou de Craciun. Si pana m-a intrebat unde vreau sa mergem a scos mai multe sunete guturale de tip samanic. Mi-am tuguiat buzele si m-am gandit ca poate e mai bine sa renunt (mintea imi merge dar uneori n-o ascult).

I-am dat adresa si s-a bucurat din nou ca in descrierea de mai sus. Nu stiu de ce adresa la care stau ar provoca bucurie unui sofer. Ma rog. A inceput sa ruleze si sa imite motorul din buze. Se ingana la mers.

Si se tura din cand in cand. Iar la curbe scheuna ca un copil care se da cu masina pe covor. Iaca soferul groazei, zic in gand. Si nu termin de zis ca il si vad cum arde un semafor rosu incandescent. Imi dau seama ca sunt in pericol si ii spun ca m-am razgandit si ca vreau sa cobor. N-aude asa ca racnesc acelasi mesaj.

Norocul meu ca am voce. Pune o frana cu scrasnet si se intoarce la mine cu o figura aproape fioroasa (daca nu i-ar fi curs in continuare ce avea el in nas chiar i-ar fi iesit). Zice: Da mi-ati dat alta adresa. Zic ca ii platesc cursa pana acolo.

Pai, zice, daca tot o platiti zic sa va si duc. Simteam diferite emotii (niciuna placuta). Insist sa ii dau banii si sa ma dau jos. Incepe sa planga. Ma uit dupa camera ascunsa. Nu era. Ma induiosez (sunt un mare sensibil). Accept sa ma duca. Il rog sa stearga parbrizul, sa vad pe unde suntem. Il sterge cu maneca.

Era oarecum incarcat de mucozitatile care tasneau din el cand se ingana la mers. Mi-am adus aminte de Dumnezeu si am incercat sa il rog sa scurteze cursa. A scurtat-o. Pe nervii mei, n-a stat decat la un semafor din trei. Si atunci s-a oprit ca i-a calat motorul. Cand am ajuns acasa am jurat sa nu mai iau taxiuri de pe strada oricat de mult ar fi sa astept.

Am mai avut parte de un parasit de nevasta, un dealer de telefoane mobile, doi pensionari, un profesor de matematica, o doamna obsedata ca toti clientii se dau la ea si un sef de tura (sau controlor, ca oprea langa celelalte taxiuri si ii bestelea pe soferi).

Oameni buni, m-ar interesa cine da licente de taxi pe lumea asta? Vreau sa stau de vorba serios cu persoana si sa-i propun sa fie ceva mai severa cu solicitantii. Ca mai sunt si cardiaci pe lumea asta. Si daca nu sunt, o cursa cu taxiul de bucuresti ii poate ajuta sa fie…

Elefantul si maimuta – Poveste cu Unicorn

A fost o dată (ca de altfel de mai multe ori) o pădure aproape magică în care animalele nu se mâncau reciproc decât la nivel de bârfe și șușanele. Chiar și așa, lucrurile în pădure mergeau relativ bine.

Aveau un director general, evident că Elefantul, un departament financiar condus de domnul Bursuc, o forță de vânzări gestionată cu dârzenie de domnul Lup, o doamnă Vulpe la marketing și promovare, Ursul era șeful administrativului și securității, Iepurașul se ocupa de relația cu clienții și la resurse umane… ei bine, la resurse umane făcuseră rost (prin relocare sau nu se știe de unde) de un Unicorn. Celelalte animale ale pădurii lucrau sub directa coordonare a celor menționate anterior.

Unii se potriveau perfect postului pentru care fuseseră angajați, alții se străduiau să facă față și evident că mai erau și unii nefericiți, care nu căutau altceva decât să plece în alte păduri în care auziseră că lucrurile mergeau cu totul altfel.

Într-o bună zi, Elefantul a convocat o ședință în care le-a comunicat tuturor viziunea lui: să devină atât de performanți  încât să cucerească piața Marelui Oraș, controlată în acest moment de Om. Rumoarea a arătat că nu erau pregătiți să facă așa ceva.

Era evident că trebuie să se perfecționeze ca să poată ajunge la nivelul dorit. Unicornul a venit cu propunerea dezvoltării animalelor pe domeniile pe care activează pentru a deveni mai umani. Iar Vulpea a propus să o cheme pe Maimuță ca fiind cea mai capabilă să imite omul și eventual să îi ajute și pe ceilalți să facă asta.

Maimuța s-a bucurat că poate fi utilă colectivului și a pus la cale un training în care să îi facă pe toți să se comporte ca niște oameni. Prima sesiune a stabilit că e cazul să vorbească despre comunicare. Să le arate animalelor cum fac oamenii când vorbesc între ei, cum se schimonosesc ca să transmită emoții și cum reușesc să se manipuleze reciproc. Pe urmă a decis să vorbească despre codul de îmbrăcăminte și tot ce mai presupune apariția omului în public.

A venit și rândul lucrului în echipă și Maimuța a vorbit despre beneficiile pe care le are un individ dacă lucrează în echipă. Cum se poate ascunde după ceilalți, cum poate trage chiului dând vina pe ceilalți, cum poate da altora de făcut ce ar fi trebuit să facă el și altele la fel de utile unui membru al echipei pădurii pentru a înțelege oamenii. A vorbit puțin și despre motivare și a decis că bananele sunt cel mai bun factor de motivare pentru om.

Dacă are banane destule, va putea face schimburi echitabile cu celelalte animale. La relația cu clienții a fost simplu, Iepurașul fiind foarte bun în a găsi scuze pertinente pentru tot ce nu mergea bine la nivelul firmei. La vânzări a avut de asemenea succes, Lupii fiind absolut delectați de metoda “nu lăsa victima să scape” sau de tehnica “baga-i pe gât ce vrei tu și convinge-l că e ce-și dorește el”.

Vulpea a fost de asemenea fericită să afle tehnicile de manipulare pe care ea le cam folosea deja. Iar Ursul a conchis că dacă ești dur nu mai comentează nimeni.

Trainingul a fost un adevărat succes, animalele au fost fericite că au atâtea elemente comune cu oamenii și că nu trebuie să se schimbe atât de tare pentru a deveni competitive pe piața oamenilor.

Doar Unicornul nu era fericit (deși Unicornii sunt fericiți de la natură, pentru că sunt Unicorni). A plecat de unul singur în Marele Oraș și a căutat oameni fericiți.

Nu a găsit mulți dar cei care erau cu adevărat fericiți nu semănau cu cei descriși de Maimuță în trainingul ei. Erau sinceri, loiali, nu manipulau pe nimeni,  lucrau cu alți oameni fericiți în echipe care erau la rândul lor fericite.

Își asumau responsabilitatea faptelor lor și făceau totul pentru a da mai departe mulțumirea pe care o aveau ei. Dar cel mai important I s-a părut Unicornului că oamenii ăștia fericiți nu voiau să cucerească Pădurea. Mai degrabă își doreau să o conserve așa cum era ea, fără să schimbe comportamentele animalelor.

Unicornul a întâlnit însă și lupi, vulpi, iepuri și bursuci în Marele Oraș. Nu erau cei din Pădurea lui dar semănau teribil cu ce lăsase acasă. Și se purtau în consecință, parcă făcuseră toți trainingul cu Maimuța. Nu erau fericiți. Nu erau chiar oameni deși la prima vedere semănau foarte tare cu oamenii.

S-a întors cu concluziile în Pădure și n-a fost deloc bine primit de celelalte animale. Deși au înțeles că Maimuța nu este cel mai potrivit trainer. Probabil că ar fi fost mai bine să aducă un Om care să le arate ce ar avea de făcut pentru a deveni mai umani.

Dar Oamenii care ar putea livra un asemenea training erau ocupați cu cei care ajunseseră deja în Marele Oraș și care, oameni fiind, aveau nevoie să devină mai umani.

De atunci, Unicornul s-a retras din organizația pădurii și apare numai din când în când alături de oamenii fericiți. Nici măcar nu știm dacă el le aduce fericirea sau dacă doar o semnalizează acolo unde o găsește.

Știu doar că e bine să ai un Unicorn în preajma ta, asta ar putea însemna că ești un om fericit.

De-a copilăria?

Astăzi sunt într-o dispoziție ucigașă, ca orice antreprenor idiot în zona datei de 25 ale lunii, dată la care statul român își cere drepturile în taxe, impozite și TVA.

N-ar fi o dramă dacă n-ar cere și pe ce n-am încasat încă dar na, așa e statul nostru fiscal. Și când sunt în dispoziții criminale citesc povești sau mă uit la desene animate. Din copilărie mi se trage. Taica Freud ar avea una alta de comentat. Da nu-l las pe el, comentez eu. Și dau pe primul post de desene animate pe TV.

Acolo un animal care seamana cu un ursuleț dar e mult mai hidos se bate (adică măcelărește) niște fetițe urâțele. Mă uit cât pot. Schimb canalul ca să nu ies cu toporul pe stradă și să fac la fel și eu. Dau peste alt desen animat, cu un samurai care taie tot ce apucă. Buni, răi, mi se pare că n-are milă de nimeni. Nu e bine.

Fumez o țigaretă să mă liniștesc puțin. Nu-mi iese. Mai încerc o dată și dau peste o morsă care are un diferend aproape armat cu un urs polar. Doamne câtă violență! E clar că nu desenele animate mă vor liniști. Renunț la televizor și mă duc spre cărțile mele de basme.

Îl iau pe Creangă. Deschid aleator și dau peste Capra cu trei iezi. Nu e rău. Îmi aminteam că mi-a plăcut basmul. Adică binele învinge. Da, învinge. Dar cu ce pierderi, oameni buni! Și cu cât sadism presărat în diversele faze ale poveștii.

Capetele iezilor însângerate la fereastră. Lupul ars de viu. O minune de poveste pentru copii. Se mai miră cineva că ăștia mici au coșmaruri?  Închid Creangă. Realizez ce copilărie ciudată am avut și iau o carte de basme din Maramureș. Că știu eu că la Săpânța e cimitirul vesel, deci o sa mă distrez.

Găsesc o poveste care se numește Avizuha. Ei bine, Creangă e mic copil la ce găsim în basmele din nord…Duhuri ale pădurii care fură copii și circulă sub formă de neguri, îi transformă în tot felul de alea alea, mi se pare că citesc un scenariu de film de groază pentru adulți sado-masochiști. Biiiineeee.Românii sunt sadici. Și violenți. Lasă că merg la frații Grimm. Merg.

Acolo pare că e mai puțin sânge pentru că dă mai puține detalii dar vă jur că nici frații ăștia nu țineau cu copiii. Hansel și Gretel se bucură de o doamnă în vârstă care gătește copii. Nu e cu sânge că îi coace sau îi fierbe. Il iau pe Hans. Christian Andersen. Citesc povestea cu lebedele și îmi vine să plâng. Apoi pe-aia cu sirena.

Ăsta n-o fi auzit de happy end??? Nu, e clar, copil fiind nu mă gândeam la tot felul de abstracțiuni și nici nu mi se păreau sadice poveștile. Dar starea mea este acum o combinată între furie, frustrare și tristețe.

Îmi amintesc de o carte a lui Tiberiu Utan. Isprăvile lui Ciopârțilă. O caut. O am. Hai că sigur mă distrez. Pe măsură ce citesc îmi dau seama că m-am acrit în vârstă pentru că îmi vine să-l caut pe Ciopârțilă ăsta și să-i dau o sfântă bătaie. Moamă ce copil rău. Și cartea e plină de idei pentru copiii care nu știu pe ce cale să o apuce. P

ăi după ce citești cartea asta este evident că vei încerca să pui în practică tot ce scrie pe acolo. Măcar o parte. Și doar un sfert din ce-i trece lui Ciopârțilă prin minte poate distruge două cartiere și ceva. Renunț. Îmi fac un ceai de tei. E cald și nu moare nimeni. Clar că nu eram pe treaba mea când eram foarte minor.

Dragi adulți, încercați să supravegheați lecturile copiilor voștri. Sunt pline de oribilități (pe care altfel încercăm să nu le plantăm în subconștientul lor da uite că se ocupă basmele de asta). Iar la capitolul: îi las la desene animate, mi-e teamă că nici cu asta nu veți fi mai norocoși.

Până și Tom și Jerry au chef de bătaie mai tot timpul (specii diferite deh, le-a lăsat natura să se fugărească non-stop). N-am soluții pentru voi. Probabil că sunt și cărți pentru copii care nu instigă la violență și în care nu moare nimeni.

Dacă vă pică vreuna în mână, spuneți-mi și mie cum se numesc. Dacă se poate până la următorul 25 ale lunii, că sigur o să fiu nervos și atunci.

Tipuri de șefi care există

Concluzia 1 – Nu există om perfect pe lume. Deci nu există nici șef perfect pe lume. Sunt șefi care pot crește și se pot dezvolta și șefi care vor rămâne ceea ce sunt acum toată viața lor.

Concluzia 2 – În armată se spunea (pe vremea când armata era obligatorie)  că o generație de veterani dă cu recruții de pământ iar generația bubuită se poartă frumos cu recruții, povestindu-le cât de greu le-a fost atunci când veteranii generației precedente au dat cu ei de pământ.

Recruții care ascultă poveștile vor da de pământ cu cei care îi urmează atunci când le va veni rândul să fie veterani. Și ciclul se reia. Se înlocuiește cuvântul ”veteran” cu ”șef”, ”recrut” cu ”subordonat” și ”armata” cu ”etapa de creștere a șefului” și se obține fix același lucru.

Concluzia 3 – În fiecare șef se ascund mai multe personalități. Sau feluri de șef. Una dominantă și două sau trei recesive. Nu este obligatoriu ca șeful să rămână așa cum este până la pensie. Se poate schimba (uneori și de-a lungul unei luni) pe măsură ce diverse tipuri de șef ies la iveală. Dacă are mai mult de patru tipuri de șef se numește schizofrenie și e boală psihică. Dar în 95% din cazuri sunt 3 sau 4 tipuri.

Concluzia 4 – Nicio echipă nu este fericită total cu șeful pe care îl are. Orice echipă își dorește un șef mai cumsecade sau mai deștept sau mai puternic. Uneori mai dur. Pe principiul caprei vecinului, șeful echipei celeilalte e mai ”nimerit” decât al nostru. Și ca în legile lui Murphy, cel mai bun șef este cel care nu ne mai este șef. Cineva din trecutul mai mult sau mai puțin apropiat.

Concluzia 5 – În umanitatea sa, șeful își să seama când face greșeli. După cele face. Și nu vorbește despre asta cu nimeni. Se chinuie însă noaptea, când stă de vorbă cu subconștientul său.  Pe măsură ce crește în rang, posibilitatea de a face greșeli mai mari crește și ea.  Vă dați seama ce nopți are un director general?

Vă mai dau concluzii pe măsură ce apar că nu am chef să inventez concluzii doar ca să umplu ecranul. Dar mi se pare foarte util și eficient ca voi, cititorii acestor rânduri, să-mi trimiteți sub formă de comentarii concluziile voastre.  Promit să le împărtășesc mai departe și să vă fac loc lângă mine în posteritate  ? .

Mai departe, voi încerca să denumesc  tipurile (uneori cu subtipurile) de șef pe care le-am identificat și să scriu o singură frază despre fiecare. Săptămâna viitoare să vă pot oferi chestionarul pe care fie să îl folosiți pentru uz personal (să vă autorecunoașteți, asta dacă răspundeți corect și obiectiv la chestionar) fie să îi recunoașteți pe șefii voștri sau, doar pentru cei inconștient de curajoși, să îl oferiți spre completare oamenilor din subordine (cum ar fi să zică despre voi).

Șeful expert – Știe cu ce ar trebui să se ocupe fiecare dintre subordonați și poate face de zece ori mai bine treaba fiecăruia dintre ei. Muncește mult și bine și deleagă puțin și prost.

Șeful bunicuță – este blând și atent cu subordonații. Nu vrea conflicte în echipă. Nu a certat niciodată pe nimeni, oricât de grav a greșit.

Șeful Darth Vader  – prezența lui sperie. Când îi vine să ”ucidă” un subordonat îl execută fără somație. Oamenii se tem de el deși sunt oarecum mândrii că pot lucra sub un asemenea șef.

Șeful ”lider de sindicat”  –  are nevoie de susținerea subordonaților dar îi apără în orice situație în fața oricui. Nu este un specialist în domeniu dar ține foarte bine spatele subordonaților.

Șeful isteric – urlă impersonal către oameni care nu sunt de față și folosește un limbaj colorat și anatomic deși nu ia măsuri reale atunci când are cum. Stresează dar nu mușcă.

Șeful șugubăț – face mișto de oameni atunci când nu înțeleg ce au de făcut sau când greșesc. Maximum de supărare se vede când devine sarcastic.

Șeful sărac – acceptă fără comentarii toate sarcinile pe care le primește, chiar dacă depășesc capacitatea echipei. Și este tot timpul certat de șefii lui că nu termină tot ce are de făcut la timp. Își cere prea mult scuze…

Șeful coach – pare că nu are soluții la probleme deși îi asistă pe subordonați să le găsească singuri, chiar dacă durează mai mult. Subordonații lui se dezvoltă extrem de repede și devin siguri pe ei.

Șeful vizionar – bun vorbitor, își motivează subordonații cu discursuri bine alese. Carismatic, își vinde cu măiestrie ideile și viziunea, subordonații îl urmează pentru că au încredere în el.

Șeful mentor – scopul lui este să îi formeze pe subordonați după chipul și asemănarea lui. Cei care fac ca el sau îi seamănă au șanse să crească.

Nașterea unui șef: …Și au trăit fericiți, la bine și la rău…

Șefii lucrează cu oameni. Prin oameni. Ideal ar fi să lucreze și pentru oamenii pe care îi păstorește. Nu să le facă treaba ci să le creeze condiții.

Adică să facă totul pentru ca oamenii săi să își poată face treaba. Deși la noi mulți șefi consideră că oamenii trebuie să lucreze pentru el și pentru confortul său. La urma urmei, dacă te place șeful poate că iese de o avansare. Sau măcar de o primă dacă nu s-o putea o mărire de salariu. Ce ar trebui să facă un șef pentru a-și ușura viața? Am băgat de seamă că vă plac decalogurile.

Nu voi face din asta un obicei, să sculptezi tăblițe cu musaiuri nu este neapărat eficient, după gustul meu. Încă mai cred că adulții sunt mai degrabă tentați de ce nu e musai decât de ce trebuie să facă pentru că așa zice vreun Moise modern. Dacă ar fi să povestim despre ce ar trebui să facă șefii pentru a transforma echipa pe care o coordonează într-una eficientă, iată ce aș spune:

  1. Uită-te la fiecare om în parte. Oamenii sunt originali, fiecare are nevoile sale și năzuințele sale. Dacă îi poți oferi ce își dorește, va fi tentat să lucreze mai temeinic în echipa ta. Și va spune și altora despre felul în care este tratat.
  2. Deleagă doar ceea ce știi să faci. Dacă tu nu știi să faci un lucru și îl dai altuia să-l facă nu înseamnă că delegi ci că îi împrumuți calificarea. Dacă ai trecut prin sarcina delegată, o vei putea explica în așa fel încât să fie pe înțelesul celui care o primește.
  3. Propune-le oamenilor sarcini care să aibă legătură cu realizările echipei. Dacă îi trimiți să îți ia cafea sau să-ți plătească amenzile vei avea o echipă de oameni care nu se simt respectați ci doar folosiți.
  4. Vorbește cu oamenii tăi despre cariera lor. Și fă-i să își dorească să fie mai buni decât sunt. Să vrea să se dezvolte pentru a atinge succesul la care visează. Dacă încă nu visează, ajută-i să viseze.
  5. Dacă le dai sarcini mai multe sau mai grele decât se pot realiza în timpul orelor de program, rămâi alături de ei și implică-te în sarcinile date. Sau planifică sarcinile împreună cu ei pentru a lucra doar în timpul orelor de program. Și nu le da de făcut sarcini pe care nu știu sau nu pot să le facă.
  6. Lucrează în primul rând cu oamenii tăi și abia apoi cu tine. Există pe lumea asta șefi care împart cu generozitate sarcini la sfârșitul programului pentru că până atunci au fost ocupați să realizeze propriile sarcini. Ordinea firească este invers: întâi cu ei și pe urmă cu tine.
  7. Feedback-ul se oferă ”la cald”. Adică dacă cineva face ceva bine, spune-i pe loc. Și dacă nu face ceva bine, spune-i tot pe loc. Dacă nu, se va dilua momentul și oamenii vor uita ce au făcut rău sau vor fi frustrați pentru că nu au primit aprecierea ta. Noteaza-ți ce fac oamenii tăi. Cu cât mai multe amănunte. La evaluare vei putea folosi notițele și oamenii vor simți că îți pasă de ei.
  8. Banii sunt un factor de igienă. Dacă nu sunt destui, demotivează. Dacă oamenii tăi nu sunt plătiți corespunzător efortului depus, luptă pentru a le aduce salariile acolo unde ar trebui să fie. Înainte de a lupta pentru salariul tău.
  9. Folosește fiecare oportunitate pentru a dezvolta oamenii pe care îi coordonezi. Cursuri, deplasări și mai ales prezența ta în mijlocul echipei. Turnurile de fildeș în care te-ai putea izola sunt total antiproductive pentru echipă.
  10. Sărbătorește cu echipa. Fiecare eveniment de celebrare contribuie la dezvoltarea culturii de echipă și este un beneficiu major pentru tine ca lider și pentru echipa ta ca organism complex. Sărbătorire nu înseamnă exclusiv bere sau grătar, gândește-te ce alte variante de celebrare ai sau, și mai simplu, propune echipei să vină cu idei.

Motivarea este unul dintre cele mai delicate ingrediente din rețeta unui șef de succes. Între a căuta cea mai bună metodă de motivare și a încerca metodele pe măsură ce îți vin în minte, cred că a doua variantă este mult mai productivă.

În general șefii se tem să nu greșească în relația cu echipa. Însă lipsa de reacție este mai păguboasă. Iar relația unui șef cu echipa sa seamănă cu relația dintre doi îndrăgostiți, cu suișuri și coborâșuri. Dacă vor o ”casă de piatră” o pot obține încercând să se cunoască și să se surprindă plăcut reciproc. Cu o singură condiție: să se iubească pe bune.

Nu sunt haiducii.. sunt ospătarii

Îmi place să mănânc. Nicio noutate pentru cei care mă cunosc: sunt ceva mai rotofei decât ar trebui să fie un Adonis de vârsta mea, la înălțimea mea. Nici măcar nu mă deranjează (decât atunci când apar în poze sau material filmat și mi se vede opulența stomacală). Nu pot să mă laud că știu să și gătesc (altceva decât omletă băloasă la care sunt campion cel puțin pe continentul ăsta).

Așa că mă duc la păpat în oraș. Știu că cea mai bună ciorbă de potroace e la Harbour în Piața Amzei. Că cea mai bună ciorbă rădăuțeană o găsesc la La Mama. Că dacă vreau să mănânc ieftin și bun mă duc în Regie la Ion și Mărie (na că a ieșit și poezie). Dar cel mai mult și cel mai mult îmi plac experiențele.

Acum ceva timp o persoană calificată în arta fotografică a pozat o invenție a unui restaurant din zona Lahovari. Un tort de clătite cu spanac și nu mai știu ce invenție de sos. Am văzut, a fost dragoste spontană și am simțit că dacă nu voi încerca preparatul ăla o să mă usuc și o să mor. Așa că l-am încercat.

Pre cât de frumoasă era poza pe atât de insipid era preparatul. Sec, cu spanac proaspăt intercalat cu dărnicie între niște clătite de carton si cu un sos care era de fapt smântână subțiată cu apă. Adică am păscut niște spanac cu smântănă apătoasă.  Puah!

Îmi place interacțiunea cu ospătarii. Specie pe cale de dispariție. Nu-mi place să citesc meniul, mă obosește, are prea multe cuvinte și zero acțiune. Cu ospătarii însă îmi place să intru în vorbă. Deși știu că mă costă. În general nervi. Dar cum am mulți de cheltuit, nu mi se pare așa o dramă.

N-o să dau numele localului că nu vreau să-i fac reclamă negativă. Auzisem că se mănâncă bine și că e și atmosferă faină. Am sunat să fac rezervare. Uimirea din vocea persoanei cu care am vorbit nu mi-a trezit nicio suspiciune (deși ar fi trebuit). Mă vedeam cu un vechi prieten și fost coleg de facultate. Am ajuns în același timp. Prima surpriză: era pustiu. Ora 7 seara. Mă rog. O fi vreun meci la tv.

Am fost acostați de o domniță relativ drăguță și i-am comunicat că avem o masă rezervată pentru ora 7. A verificat cu sprâncenele ridicate până spre ceafă de mirată ce era. Și ne-a condus la masa de lângă grupul sanitar (nu era nevoie de semn pe ușă că se simțea de departe ce e acolo).

Am întrebat dacă celelalte mese sunt ocupate. Mi-a spus că nu, dar dacă am făcut rezervare aia era masa. Și dacă nu? Dacă nu putem sta oriunde, mi se spune. N-am înțeles. Ne-am pus la altă masă.

A venit un nenea ospătar cu meniuri. Amicul meu s-a apucat de lectură. Eu mi-am aprins o țigară. După o vreme, a revenit iar nenea ospătarul. A început clasic cu “ce serviți”. I-am sugerat să servească el și noi să mâncăm ce ne aduce. Mare papagal mai sunt uneori (deși știu că sunt oameni care consideră că mai bine număr de câte ori nu sunt). Nu s-a prins. L-am întrebat ce recoamandă.

Mi-a spus că tot e bun. Nu pot încerca tot. Am insistat. Mi-a spus că nu mă poate ajuta. Ok, am luat meniul. Văd o friptură interesantă. Zice că e de vacă. Nenea imi spune că el nu ar lua așa ceva. Dar ce ar lua, întreb mirat. Mă întreabă dacă mi-e foame. Zic că din moment ce aș mânca, dorință există.

Îmi sugerează în fine ceva…paste cu ketchup. Ieftine și sățioase. Încerc să nu o implic pe mama lui în discuție deși sunt megatentat. Între timp amicul meu încearcă și el timid să comande nu știu ce fel de mâncare. Zice nenea că poate să i-l facă dar fără brocoli, fără brânză și fără sparanghel.

Mai avea puțin și îi sugera să vină cu mâncarea de acasă. Zic: ce aveți pregătit și bun? Îmi zâmbește angelic și zice că pastele sunt făcute de la prânz dar se pot reâncălzi repede. E clar, băiatul e idiot. Sugerez amicului meu să mergem în altă parte. Acceptă. Plecăm.

Mergem la un local apropiat, vestit pentru beri. Eu unul nu beau bere. Dar na, o dată la 6 luni și dacă e și ceva special e ok. Intrăm și o premiantă cu ochelari cu lentile de 22(cm grosime) ne întreabă dacă am venit să ne jucăm.

Încep să cred că destinul are chef să facă mișto de noi în seara aia. Zic că nu, dar evident mă interesază ce am putea să ne jucăm acolo. Coloniștii din Catan. E seară de etapă. Simt că iar am nimerit aiurea.

Zic că vrem să bem o bere. Se uită la mine cu o milă excesiv de bine conturată pe față. Era clar că am decăzut din orice fel de poziție favorabilă. Ne arată o masă la care ne-am putea așeza și ne spune că: nu se fumează, nu se vorbește tare, nu se interacționează cu jucătorii și mai erau vreo patru de nu pe listă.

N-am mai băut bere într-o mânăstire și nu știu dacă sunt pregătit să încep în seara asta. Amicul meu însă se agita cu meniul de beri în mână. Zice că a găsit una de excepție. Oftez și mă așez mai confortabil pe scaun. Comandăm berea. În timp ce spuneam ce vrem să bem suntem invitați de vreo două ori să reglăm volumul către minim.

Așa am înțeles ce înseamnă stoicismul. L-am practicat, e nasol. A venit cu berea. Amicul meu a zis că o bea din sticlă. Eu, un lord, am decis că accept să mi-o toarne în pahar. Știți cât poate dura decantarea unei sticle într-un pahar?

Ei bine, între cinci și opt minute. O rotea, turna puțin, se oprea să dispară spuma…M-am simțit ca participând la un ritual șamanic cu bere. Când a terminat eram așa de plictisit că îmi venea să renunț. Amicul meu băuse deja jumătate din berea lui. Dau să o iau pe a mea exact în momentul în care dibacea de ospătăriță avea chef să își recupereze tava de pe masă.

Inevitabil, tava ei a fost mai fermă decât paharul meu cu bere. M-a trezit senzația de bere prin pantaloni. Ochelarista a decis că eu sunt vinovat că nu m-am putut abține să iau berea după ce s-ar fi retras ea. Mi-a adus șervețele și a pus cam jumătate de pachet pe pantaloni. Exact în zona aceea.

Dacă știți ce înseamnă un slam dunk aveți exact imaginea plasării șervețelelor. Am icnit scurt și am început să țopăi pe călcâie sub privirile oprobiate ale coloniștilor din Catan. N-am mai stat…Evident că am plătit berile (a mea fiind consumată de pantaloni și nu numai).

Am plecat cu o pată evidentă în zona inghinală a pantalonilor. Mi-a fost greu să găsesc un taximetrist pe care să-l conving că sunt ok cu prostata și nu ud canapeaua decât dacă vreau eu.

M-a luat unul cu figură de pustnic și cu o mașină care a participat cu siguranță la primul război mondial deși era dacie. Mi-a pus în vedere că mă duce pentru un pol. Am acceptat, ce șanse aveam?

Și am tăiat în mintea mea două localuri de pe lista locurilor pe care le voi mai frecventa vreodată.

Șeful fără subordonați este ca nunta fără nuntași

Adică liniștită dar săracă. Azi m-am decis să vorbesc despre oamenii șefului, oricare ar fi el. Că prea se crede că șeful este personajul principal și când colo el este (sau ar trebui să fie) doar liantul echipei.

Și bateria (ca la mașină) și volanul. Și cutia de viteze. Dar motorul? Motorul este echipa. Și șasiul și, mă rog, cam tot restul mașinii. Și nu vorbim despre echipă pentru că suntem ocupați să îl tot descriem pe șef? Nu e corect.

Echipa, acest cuvânt minunat, apare în sport și în filmele de război ca fiind un grup de oameni care au același scop și care lucrează sinergic (adică se completează) către atingerea acestui scop comun. Cu un lider. Și cu roluri definite pentru fiecare membru.

Americanii sunt tari în descrieri de echipe, la ei totul este foarte clar în materie de ce știe, ce poate și ce trebuie să facă fiecare membru al echipei. În aproape orice film american avem o echipă bine identificată la nivel de roluri. Cam în două din trei filme apare și unul care pune contre echipei deși face parte din ea. Dar una peste alta știm cine este inovatorul echipei, duhovnicul echipei sau cârcotașul echipei.

Dacă ar fi să povestim pe bune despre ceea ce numesc specialiștii ”echipă” am putea spune că noi, ăștia de prin România, am găsit și alte întrebuințări termenului. Pentru că noi suntem foarte buni în a găsi fisura definițiilor, punctul slab al conceptelor și nodul din trestie.

În ce ordine vă convine. În general, firmele nu sunt alcătuite din echipe mai mici conduse de șefi. Sunt alcătuite din grupuri de oameni selectați pentru ce știu să facă sau pentru ce știu pur și simplu. În speranța în care vor trudi pentru un obiectiv transmis. Să luăm o echipă de vânzări. Vestitele și dinamicele echipe de vânzări.

Ne putem permite luxul atribuirii de roluri la nivelul echipei? Putem avea oameni care nu ies pe teren la vânătoare de clienți?  Desigur, atunci când sunt scoși din elementul lor esențial: vânzarea și sunt puși să participe la ședințe sau cine știe ce alte întâlniri cu scop decizional, se vor duce cu naturalețe către rolurile de care Meredith Belbin s-a ocupat o viață (este cel care a definit cu claritate cele nouă roluri necesare unei echipe pentru a fi funcționale și care încă trăiește, apropos).

Dar la nivelul ”echipei” de vânzări toți componenții sunt atacanți. Unii mai abili, alții mai puțin abili dar toți, absolut toți membrii trebuie să vâneze. Și culmea este că nu vânează în haite ci mai degrabă individual. Poate în departamentele de relații cu clienții să fie altfel? Aici se pot ivi anumite roluri dar în niciun caz toate, pentru că și aici oamenii sunt instruiți să ofere asistență clienților care le cer asta. Și fiecare ar trebui să facă la cel mai înalt nivel același lucru.

Oamenii care se angajează într-o firmă nu se angajează să facă parte dintr-o echipă. Nu vor să preia un rol lucrativ (deși fiecare dintre noi se va îndrepta în mod natural către aceleași două sau trei roluri care ne reprezintă).

Oamenii din colectiv intră în colectiv pentru că vor să primească un salariu pentru care își oferă cunoștințele și abilitățile. Energia și timpul. Chestia aia cu apartenența la grup sau cu dorința de a face parte din nu știu ce mega-vis este poate valabilă în câteva cazuri gen Microsoft, Apple sau Google.

Nicicum pentru Silcotub Zalău (dacă o mai exista, sper să existe încă). Oamenii au nevoi de bază pe care le pot rezolva cu banii pe care îi obțin în schimbul a ceea ce fac în timpul orelor de program. Desigur că printre oamenii ăștia, o parte vor mai sus, mai mult sau mai bine.

Și dintre ei se selectează viitorii șefi. Dar cred că următoarele episoade de luni le voi consacra echipelor la nivel de mituri și legende dar și la nivel de adevăruri și de pârghii care ar putea fi folosite nu doar de șefi ci și de membrii echipelor.

Astăzi pot spune doar că pe lumea asta fiecare echipă ajunge să aibă șeful pe care îl merită. Sau că șeful este la fel de bun ca și cel mai slab om al echipei pe care o coodonează. Dacă va crește competența celui mai slab membru al echipei, va crește propriile sale competențe. Deși cea mai simplă variantă de joc este să-l dea afară pe cel mai slab.

Doar că în orice grup de oameni se vor creea ierarhii spontane la nivel de competențe și abilități și oricît de mulți ”cei mai slabi membri” vor fi dați afară, cineva va duce lanterna clasamentului. Acela este cea mai bună oglindă a șefului. Fie că îi place fie că nu.
Șeful fără subordonați este ca nunta fără nuntași

2022: Anul marketingului video

Videoclipul online este un fenomen urias. Dar credeti ca sunt doar pisici ciudate și copii draguti? Mai gandeste-te. Video este un canal nefolosit de marketing pentru continut, un canal care este perfect pentru a ajunge la clienti. Iata de ce firmele profesionale ar trebui sa-si concentreze eforturile pe marketingul video in 2022.

  • Videoclipul online va reprezenta 74% din traficul web
  • Mai mult continut video este încarcat pe web intr-o luna decat a creat televizorul în 30 de ani
  • 33% dintre proprietarii de tablete vizioneaza zilnic aproximativ o ora de videoclipuri pe dispozitivele lor
  • 28% dintre utilizatorii de smartphone vizioneaza un clip video pe dispozitivele lor cel putin o data pe zi
  • 78% dintre oameni urmaresc videoclipurile online în fiecare saptamana
  • 55% dintre oameni urmaresc video-uri online in fiecare zi

Stiati că 500 de milioane de persoane vizioneaza videoclipuri de pe Facebook in fiecare zi!

Iată de ce afacerea dvs. ar trebui sa angajeze publicul dvs. utilizand un videoclip:

  • 59% dintre directorii executivi sunt de acord ca, dacă textul si videoclipul sunt disponibile pe aceeasi tema a aceleiasi pagini, prefera sa vizioneze videoclipul
  • 54% dintre directorii de varf împartasesc cel putin saptamanal videoclipuri
  • 69% dintre oamenii de marketing, vanzari si profesionisti în afaceri au utilizat marketing video si alti 31% intentioneaza sa faca acest lucru
  • O masa masiva de 81% dintre persoane folosesc videoclipul lor pe site-ul web al marcii
  • 93% dintre oamenii de marketing folosesc video pentru marketing online, vanzari sau comunicare
  • 96% dintre companiile B2B intentioneaza sa foloseasca video în marketingul lor ca si continut in anul urmator

4 tipuri de video care te pot ajuta sa iti promovezi afacerea

5 metode pentru fidelizarea clientilor tai

Scopul fiecarei companii este de a a-si creste numarul clientilor si, de ce nu, de a spori implicit numarul de vanzari. De aceea, in zilele noastre devine din ce in ce mai important si procesul de fidelizare a acestora, dar si modul in care va puteti asigura ca acestia va recomanda brandul sau produsele prietenilor si cunoscutilor.

Exista nenumarate motive pentru care un client renunta la anumite produse sau servicii, fie ca vorbim despre pretul neconvenabil, calitatea produsului, nemultumirea acestuia fata de serviciile oferite si de ce nu chiar si piata concurenta care ofera acel altceva atat de mult cautat de clienti.

In acest context devine destul de dificil pentru orice tip de afacere sa atraga noi clienti si sa ii fidelizeze pe cei actuali, dar modul in care compania dumneavoastra reuseste sa imbine cele doua procese (vanzare si fidelizare) este crucial pentru viitorul brandului dvs.

Strategia de fidelizare a clientilor poate fi destul de complexa, insa puteti porni cu urmatorii 5 pasi:

  1. In primul rand este necesar sa depuneti eforturi in umanizare brandului sau serviciilor oferite, prin Social Media, astfel incat clientii vor simti ca au o conexiune personala cu afacerea dvs.
  2. Pregatiti personalul companiei dvs spre livrarea si oferirea unor produse/servicii de calitate si profesioniste. Puteti chiar parcurge cu acestia o serie de traininguri in vederea orientarii echipei dvs spre suprinderea si multumirea clientilor.
  3. Oferiti clientilor dvs o experienta personalizata cu produsele/ serviciile dvs, creandu-le o experienta de vanzare-cumparare unica.
  4. Creati un sistem de feedback pentru clientii dvs. Este foarte important pentru acestia sa fie constienti de faptul ca parerea si experienta lor conteaza, va puteti asigura de acest lucru prin intermediul formularelor de feedback sau chiar prin intermediul crearii unei linii telefonice dedicate feedback-ului constant din partea clientilor.
  5. Chiar daca parerea lor conteaza pentru dumneavoastra, la fel de important este si conexiunea constanta cu acestia fie prin intermediul newsletterelor sau prin Social Media (aici puteti interactiona cu postarile clientilor dvs) si, de asemnea, nu uitati si de ocaziile speciale pentru clientii dvs.

Toate acestea si multe alte puncte esentiale din strategiea de fidelizare a clientilor pot construi imaginea si mai ales reputatia unui brand de succes si pot contribui la ceea ce ar putea insemna viitorul afacerii dvs.

1 2 3 9